Nelipsit vreme de 6 ani din 11-le de bază al lui Dinamo, “vikingul” din apărarea băcăuană “vămuia” toate ofensivele  celebre în epocă, Steaua, Craiova… Cum veneau pe “23 August”- toţi marii puncheuri ai anilor ‘68-‘71 se făceau “o apă şi-un  pământ”…Un lucru e cert: legenda lor nu s-a croit la Bacău. Unul dintre cei “vinovaţi” a fost Kiss, pe care suporterii locali nu şi-l amintesc decât în culorile alb-roşii ale lui Dinamo… Cu el în teren, Ghiţă, “Marele Aristică”, putea aţipi liniştit pe linia porţii, când mingea ajungea pe flancuri…Nici nu a mai contat că şi-a încheiat cariera sportivă la Tg.Mureş, unde trăieşte şi astăzi, în afara fotbalului, dar alături de cei care l-au îndrăgit şi apreciat ca jucător…Madocsa Kiss e al Bacăului etern, tot aşa cum Dinamo de atunci încă mai răzbate prin visele noastre, ca un dor nestăvilit…

-Domnule Kiss, o întrebare pe care am pus-o tuturor celor care au creat legenda lui Dinamo Bacău…Cum aţi ajuns aici, tot printr-o mutare “politică”?

-Povestea venirii mele la Bacău e destul de întortocheată. In 1962, eram la Viitorul Bucureşti şi component al “Naţionalei” de juniori. Echipa a fost, însă, desfiinţată printr-un ordin al lui Gh.Gh.Dej, iar jucătorii împărţiţi la marele echipe ale Capitalei şi din provincie. Eu am ratat un transfer la Progresul, aşa că m-am întors acasă la Tg.Mureş. După ce am terminat stagiul militar, am ajuns la Reghin. Nu eram însă încântat de nivelul performanţei al echipei şi decisesem să mă las de fotbal, dacă nu prindeam o echipă  mai bună…Absolvisem şi liceul, deci puteam să-mi găsesc un alt rost. La sfârşitul unei partide de campionat, numai ce observ oprindu-se în faţa stadionului o maşină mică. Din ea văd cum coboară un colonel de Militie care îmi pronunţă numele. Pe atunci, Miliţia fie te aresta, fie îţi propunea ceva de viitor…Bineinţeles că m-au cuprins fiorii, dar persoana respectivă s-a recomandat drept delegat din partea lui Dinamo Bacău, spunându-mi că are misiunea să mă convingă să mă transfer la echipa de pe malurile Bistriţei. De Dinamo auzisem eu foarte bine, pentru că acolo era, din nou, antrenor  Nea Titi (Teaşcă-n.n.), mai cunoscut printre fotbalişti şi decât selecţionerul Naţionalei…Teaşcă pierduse fotoliul de selecţioner după un usturător 0-6 cu Spania, care îl transformase în persona non grata, în prima divizie, neavand dreptul să antreneze decât în “B”. Cu orgoliul zdruncinat, ajunsese acum la Bacău, via Iaşi, încercând să aplice, dar şi să lupte împotriva sistemului  4-2-4 (impus de Interul lui Herrera), un sistem care întărea apărarea în dauna ofensivei… Teaşcă văzuse pe viu Mondialul din Chile si ştia, nu înţeleg cum naiba, fără  mijloacele moderne de astăzi, tot ce mişca în lume si în  ţara asta! Şi nu avea niciun observator, niciun impresar care să-i facă treaba…  Doar emisari! Dacă îi plăcea de vreun jucător, de oriunde, trimitea Miliţia după el să i-l aducă. Ai fi zis că e Ministrul Internelor! Steaua şi Dinamo erau mici copii pe lângă ambiţiile lui Teaşcă. El era ”factorul politic”, nimic nu-i rezista, dacă îşi punea ceva în cap! La vremea respectivă, avea de gând să refacă la Bacău o echipă puternică, capabilă de promovare. Era celebru Nea Titi şi pentru anecdoticul său fes pe care şi-l trântea de pământ, când se bucura sau se enerva peste măsură…Nici nu am mai stat pe gânduri în faţa colonelului. Terminasem liceul, cum am spus, luasem Bacalaureatul, făcusem armata, nu aveam ce pierde. Aşa am ajuns la Bacău, în 1965, hotarât să pun umărul la înfăptuirea visului lui Teaşcă, care se baza pe o echipa în mare parte nouă, cu jucători ca Ghiţă (sosit în 1960, de la Metalul Bucureşti), Panait, Gros, Vătafu, Nedelcu, Duţan, Petrovici, Rugiubei, Gram, Publick, Rădulescu, Zdrobiş…

-In prima zi, la noua echipă…Cum v-au primit, cu flori în gară sau cu dulceaţă în ghete?

-La Bacău, era ordine şi disciplină. Aşa decretase Titi Teaşcă, cel care urmărea cu binoclul, până şi  noaptea, viaţa extrasportivă a fotbaliştilor.  Ca mentalitate, cei de la Dinamo nu erau cu nimic mai prejos decât profesioniştii de astăzi. Primul pe care l-am cunoscut acolo a fost Gram. Ce jucător! Avea un simţ al golului deosebit. Dacă Bacăul n-ar fi avut,după lăsarea lui “vatră” de către acelaşi Titi Teaşcă- care nu-i suporta “fumurile” de vedetă căreia i se permitea şi ierta orice- un jucător ca Rugiubei, i-ar fi dus dorul multă vreme. Rugiubei, însă, si el un golgeter pur-sânge, l-a făcut uitat pe Gram, poate, nemeritat de repede…A doua zi, la club, am făcut cunoştinţă cu Nea Titi, cu Nicu Vătafu şi Publick, concitadinul meu. Din momentul acela, cei doi m-au luat sub aripa lor. Ei m-au “şcolit” la Bacău. Publick a plecat dupa un an, iar grupului i s-a alăturat Dembrovschi, cu care am împărţit camera pe tot parcursul şederii mele la Dinamo.  Interesant a fost si traseul echipei Dinamo, transferată din oraş în oraş, pe ruta Oraşul Stalin (după 1945, începe deportarea saşilor în Ucraina; regimul comunist a plănuit transformarea oraşului într-un centru industrial şi tot atunci s-a produs şi schimbarea numelui, din BRASOV în Oraşul Stalin,între 1950-1960; pe Tâmpa, numele conducătorului sovietic a fost scris din brazi, vizibil şi din elicopter-n.n.) Cluj si Bacău, unde poposise la sfarsitul sezonului ‘57-’58 (prin demersurile presedintelui culturii socialiste de atunci, Aurel Calimandric-n.n). Dembrovschi a fost adus la noi, tot cu “escortă”, direct din garnizoana Roman, unde făcea armata, in iarna lui1967, si juca la formatia orasului, Victoria, liderul seriei EST a Diviziei C. In anul acela, am reuşit promovarea în Divizia A, dupa 5-0 cu Siderurgistul Galaţi, în faţa a 18.000 de spectatori!

-Vă mai amintiţi echipa din partida respectivă?

-Cum să nu?  Ghiţă-Kiss, Panait, Vătafu, Zaharia, Nedelcu, Duţan, Comănescu, Dembrovschi, Rugiubei şi Rednic… Atunci au marcat Comănescu, Rugiubei, Nedelcu si Dembrovschi de două ori. La primul gol al lui “Dembo”, am avut şi eu o contribuţie, urcând spectaculos în atac şi combinând cu Rugiubei…

-Cu cine vă mai vedeţi acum?

-Păi mulţi dintre ei au plecat definitiv dintre noi, Dumnezeu să-i ierte…Mă văd, dar mai mult mă “aud”, cu “Dembo” şi Nicu Vătafu…Chiar şi cu Publick, care trăieşte în Suedia de mulţi ani, si mai ajunge, destul de rar, e drept, şi  prin Tg.Mureş. După cum vedeţi, am păstrat grupul…

-La Dinamo Bacău, au fost 6 ani petrecuţi permanent în teren şi în partea superioară a clasamentului primei divizii! Cine credea pe atunci că fotbalul băcăuan va ajunge, astăzi, după 40 de ani, pe marginea prăpastiei?!

-Eu am apărut la Bacău când îşi dădeau mâna două generaţii diferite de jucători.Generaţia lui Cincu, Gram si Publick cu generaţia lui Dembrovschi…După promovarea în Divizia A, Teaşcă a considerat că şi-a îndeplinit misiunea şi a plecat spre alte zări. In locul lui, a venit Dumitru Nicolae Nicuşor, de la Dinamo Bucureşti, care a adus câţiva jucători de “Capitală”, David, fraţii Ene, Gheorghe şi Daniel…Din îmbinarea asta s-a născut teribilul Dinamo Bacău, prima echipă românească ajunsă în fazele superioare ale unei competiţii europene (Cupa Oraşelor Târguri,ulterior UEFA, actuala Europa Cup-n.n.).Fotbalul nostru începuse o ascensiune spectaculoasă, Naţionala ajunsese la turneul final al Mondialului din Mexic, în 1970. Campionatul intern era deosebit de puternic. In anii ‘70, nici nu putea fi vorba de aranjamente…Cine ar fi îndrăznit? La Bacău,jucam frecvent cu 20.000 de spectatori în tribune, mai mult de un sfert din populaţia de atunci a oraşului! După meci, circulaţia pe artera principală  se întrerupea  timp de o oră pentru a face loc puhoiului de oameni. Când se marca, “goooolul” mulţimii se auzea până la gară! Pe cine să păcăleşti? Exista, însă, şi o alta mentalitate a fotbaliştilor şi conducătorilor de club. Aceştia aveau caracter, personalitate, nici nu se compară cu ce avem astăzi! Este incredibil că Bacăul lipseşte de atâţia ani de pe prima scenă…

-Aţi avut şi câţiva lideri de echipă…

-Unii s-au impus prin valoarea lor de talie mondială, cum erau Dembrovschi şi Ghiţă…Alţii prin clarviziune în teren si în afara lui, cum a fost Nicu Vătafu, un monument de echilibru în tot ce a făcut. Nicio incursiune în fotbalul de atunci nu-l poate ocoli! Dacă primeam un 11 metri în ultimul minut de joc, Vătafu era cel mai nimerit să-l execute! Multe am învăţat de la el…Nu am căzut în plasa exceselor de niciun fel. Aşa am ajuns să finalizez şi studiile superioare la Bacău, fiind absolvent al Facultăţii de Educaţie Fizică.

-Şi totuşi, după 6 ani, a urmat despărţirea…V-aţi întors la Tg.Mureş, la ASA, care devenise şi ea un nume greu pe prima scenă fotbalistică a ţării…

-Nu aş fi plecat niciodată de la Bacău! Acolo eram iubit, mă arătau oamenii pe stradă…Bacăul a însemnat toată tinereţea şi anii mei de glorie sportivă! Eram prieten, însă, cu o fată din Tg.Mureş, soţia mea de acum, care tocmai terminase Facultatea de Medicină şi Farmacie…Toate încercările mele de a o transfera la Bacău eşuaseră. Pe vremea aceea, era greu să te muţi dintr-un judeţ în altul. Aşa că m-am întors, cu strângere de inimă, acasă, la Tg.Mureş, şi m-am căsătorit. Am primit, însă, o lecţie de viaţă pe care n-am uitat-o niciodată. Când am venit prima dată, cu ASA, la Bacău, în campionat, toţi spectatorii m-au aplaudat. Am cedat nervos şi mi-au dat lacrimile! Când mergeam cu Dinamo la Tg.Mureş, să joc împotriva celor de acasă, cei de acolo mă fluierau!

-Era grea viaţa de fundaş lateral, în fotbalul de atunci…

-La Bacău, am fost fundaş de margine într-o vreme când se juca şi cu 5 atacanţi…Si ce extreme erau pe atunci, Sorin Avram, Crăiniceanu, Ţarălungă… Nu-i ajungeai nici cu rapidul dacă îi scăpai! La Tg.Mureş, am început să fiu folosit şi în centrul apărării. Acolo, altă “dandana”, dădeai piept cu Oblemenco, Dumitrache, Mihai Adam…Cam toate echipele aveau câte 1-2 oameni de gol, pentru că erau pregătite, în primul rând, ofensiv..

-In Naţionala mare cum aţi ajuns?

-A fost o singură selecţie, într-o partidă amicală cu Ungaria, la Budapesta. Venise Teaşcă antrenor şi m-a convocat şi pe mine. Era greu să te impui în vremurile acelea, când în ţară existau 5-6 jucători de aceeaşi valoare pe fiecare post. Acum, abia croim un prim “11” şi, dacă se mai şi accidentează 1-2, sau îi dăm afară, din diferite motive, ajungem să improvizăm. Cum să mai apară performanţa fără concurenţă?! In anii 70, puteam alcătui 2-3 Naţionale cu acelaşi randament…Divizia B la noi era la fel de puternică precum primul eşalon. Campionatul de tineret-speranţe, cum îi spunea atunci, se juca în deschidere cu o mulţime de spectatori în tribune şi antrena ambiţii enorme. Aveam bază de selecţie, valoare…In anii 80, când Steaua a câştigat Cupa Campionilor, fotbalul nostru a cules roadele celor însămânţate în anii 60-70…Acum nu mai punem nimic în pământ, trăim doar din amintiri, ce să mai rasară? Totul e artificial…

-Sunteţi observator…, aveţi un cuvânt de spus…

-Nu…M-am retras cu totul din fotbal. Mi-au ajuns emoţiile de jucător şi apoi, antrenor…

-Familia ce vă face?

-Sunt, deja, bunic cu experienţă. Cei doi băieţi ai mei, unul inginer stabilit în Ungaria, altul medic veterinar  aici, la Tg.Mureş, mi-au dat ocupaţie şi după ieşirea la pensie. Am grijă de nepoţei, dar uite că pentru Bacău am făcut o pauză…Una lungă şi răscolitoare…

A consemnat Leonard POPA

Interviu publicat in revista lunara Sportul bacauan